40 Vs. 20 5


Nu stiu care e varsta aceea despre care circula mituri. Nu stiu unde e varsta aceea de care trebuie sa te temi. Si nu stiu exact de la ce varsta incepi sa imbatranesti. Cred ca anii se vad mai degraba in emisferele cerebrale decat in buletin, se vad in felul in care iti asumi iubirea de sine si responsabilitatea propriei vieti, in felul in care decizi in nume propriu si in interes personal. Se vad in felul in care tratezi o relatie care te saraceste emotional, in fidelitatea fata de propriile principii, in felul in care stii sa impui limite, in felul in tragi concluzii, inveti, iei cu tine ce-a fost mai bun si mergi mai departe, cu detasarea celei care stie ca nu toate lucrurile si nu toti oamenii care-i intra in viata sunt meniti sa ramana pentru totdeauna, iar sansele acordate de prea multe ori sunt de fapt ocazii pentru a face aceleasi greseli.

O intreaga literatura motivationala ne vorbeste despre minunile fiecarei varste. Despre cum sa ne purtam pielea cu demnitate si dupa 40 ani. Despre cum sa fim frumoase, destepte, puternice si singure. Despre cum n-avem nevoie de un barbat care sa ne mearga alaturi prin viata. Si nu-i nimic rau in asta, dar imi pare cumva ca sexul frumos s-a impartit in doua: cele trecute de 40 de ani, cu frumusetea intelepciunii, si cele de 20 de ani, cu frumusetea doar.

Nu cred ca exista o varsta la care esti frumoasa, si o alta la care esti desteapta. E adevarat, intelepciunea vine odata cu experienta, iar experienta odata cu varsta. Dincolo de asta, iti trebuie o anumita deschidere ca sa inveti, n-ai altfel cum. Imi amintesc de mine la 20 de ani si as vrea sa spun ca eram nesigura, si mai putin inteleapta, dar n-ar fi adevarat. Eram curioasa de pe atunci, eram putin mai impulsiva, dar inclinatie pentru fondul lucrurilor si nu pentru forma lor eu am avut intotdeauna. Ceva profunzime si independenta am avut dintotdeauna. Sunt lectii care vin odata cu timpul, si lectii pe care e bine sa le inveti devreme. Ca iubirea de sine e responsabilitatea ta, si a nimanui altcuiva, ca poti sa iubesti si sa nu-ti pierzi libertatea, ca o relatie nu-i fuziune prin absorbtie si e bine sa-ti pastrezi individualitatea, sunt lucruri pe care, daca nu le stii la 20 de ani se numeste naivitate. Iar daca nu le stii la 40 de ani, se numeste prostie.

Nu mai stiu unde-am citit candva ca o femeie singura la 40 de ani e ca un pantof expirat la export, iar un barbat trecut de 40 de ani necasastorit e ca un peste plin de icre. Chestie de viziune as spune, dar mai mult de propria atitudine. Da, nimic nu-i mai frumos decat sa-ti intemeiezi o familie si  sa cresti un copil, dar fericirea personala e independenta de cei din jur, de statutul de sotie, sau de cel de mama. Cu totii, barbati sau femei, ne rafinam o data cu trecerea timpului, sau ne putem asuma viata fara sa ramanem cu nimic din ea. Sa fii suficient de inteligenta incat sa stii cand este de ajuns, sa stii cand sa ramai si cand sa pleci, sa stii pana cand trebuie sa lupti si sa lasi orgolii deoparte, sa stii ce compromisuri poti sa faci, sunt lucruri esentiale care tin de cunoasterea propriei persoane, si care fundamenteaza buna intelegere. De tine si de ceilalti.

Sunt lectii care vin odata cu timpul, si lectii pe care e bine sa le inveti devreme. La 20 de ani iti ajustezi directia in functie de cel cu care iesi. La 40 de ani, cauti pe cineva care sa se indrepte in aceeasi directie cu tine. Nu te mai conduce ambitia de a impresiona cu orice pret. Nu te mai intrebi ce vor ceilalti de la tine, te intrebi ce vrei tu de la ceilalti, si pastrezi alaturi oameni frumosi, cu care imparti aceleasi ganduri si idei. Stii ce esti, cine esti, ce vrei si de la cine. Stii ca n-o sa primesti niciodata ceea ce meriti, daca te atasezi de ceea ce ar trebui sa lasi sa plece. Se intampla sa iubesti, sa inveti, si sa mergi mai departe. Unii oameni nu sunt meniti sa ramana, ci doar sa te pregateasca pentru cei care vor veni. Urmaresti autenticitatea si franchetea intr-o relatie, si intelegi ca oricat de manipulator ar fi un barbat, tu l-ai ales sa-ti stea alaturi, in ciuda tuturor semnalelor de la inceput. Si daca la 20 de ani vrei pe cineva cu aceleasi interese, la 40, vrei pe cineva cu aceleasi obiective. Nu mai cauti similaritati, si stii ca si diferentele pot atrage in aceeasi masura, cu conditia sa nu fie esentiale. Cauti scopuri si viziuni comune, si stii ca in absenta lor nu exista nicio calatorie in doi, pentru ca n-aveti cum sa ajungeti impreuna la aceeasi destinatie. Si mai ales, daca la 20 de ani vrei pe cineva care sa te iubeasca, la 40 de ani vrei pe cineva care sa stie cum sa te iubeasca. La varsta asta, dragostea se naste din temelia unei frumoase prietenii. Nu mai cauti cu orice pret experiente emotionale care sa-ti ia mintile si sa-ti anihileze orice urma de ratiune. Se intampla ca pasiunea sa fie importanta, dar nu mai simti nevoia sa-ti pierzi capul ca sa simti ca traiesti.

Share Button


Leave a comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

5 thoughts on “40 Vs. 20

  • Bianca

    Mi-a placut foarte mult articolul tau. Pot spune ca este foarte realist. Probabil esti o femeie care a trecut de 30 de ani si se apropie de 40 pentru ca imi dau seama ca si eu gandesc asemenea tie si am depasit varsta de 35 de ani :)!
    La inceput m-am temut de varsta asta, desi in sufletul meu am doar 25 de ani. Exact cum spui tu, sunt mai matura, mai inteleapta, mai putin impusiva, stiu ce vreau de la viata, sunt sigura pe alegerile mele … Eu una refuz sa traiesc asemenea unei femei triste care se apropie de 40 de ani ( si asta se vede din punct de vedere fizic ) si traiesc viata zambind, razand, bucurandu-ma de orice mic lucru, intamplare care ar putea sa imi puna un zambet pe buze :)! – trenda.ro

  • Izabela

    Articolul tău mă face să mă gândesc la teama femeilor de “vârsta critică” de 30 de ani, la cum unele dintre noi sunt terifiate că odată atins acest prag viaţa s-a terminat, fie că avem sau nu copii. Nu am reuşit să înţeleg această atitudine.
    Recunosc, până acum vreo doi ani eram puţin deprimată cu gândul că am ajuns la o vârstă la care nu am realizările la care visam. Însă mi-am dat seama că dacă stau şi mă plâng, nu voi avea realizări nici la 40 şi nici la 60 de ani.
    Aşadar, depinde de fiecare dintre noi să ne facem viaţa aşa cum ne dorim, să luptăm pentru visele noastre, indiferent că avem 20 sau 40 de ani. Viaţa se sfârşeşte doar odată cu moartea.