... ca dragostea neconditionata este un mit. Ca neconditionat te pot iubi doar parintii, iar pentru restul exista intotdeauna o moneda de schimb. Am invatat ca dreptul la iubire nu este garantat prin nastere, si nu ti-l protejeaza nicio institutie. Am invatat ca oamenii nu te iubesc doar pentru ca te-ai nascut, ci pentru felul in care ai crescut, in care te-ai dezvoltat, si pentru iluzia a ceea ce ai putea sa fii. Am invatat ca iubirea se merita, se dobandeste si se pastreaza cu efort, iar ca sa fii iubit nu trebuie doar sa fii, ci si sa devii mai mult decat esti.
Am invatat sa traiesc cu ceea ce nu pot controla. Am invatat sa astept uneori ca lucrurile sa se aseze de la sine si am invatat sa convietuiesc cu incertitudinea momentelor care vin. Am invatat ca uneori e mai bine sa nu stii incotro te indrepti, pentru ca viata are feluri minunate de a te surprinde si de a-ti da socotelile peste cap. Iar atunci, nevoia de a detine controlul iti este cel mai aprig dusman.
Am invatat ca tendinta de a fi perfect, de a te alinia in randul oamenilor, de a trai dupa dogme si a te conforma normelor altora te lipseste de roadele propriilor experiente, te handicapeaza si te robotizeaza. Am invatat ca a fi liber depinde de starea psihica si nu de cea civila, iar independenta presupune sa mergi pe drumuri neasfaltate si pe carari nebatatorite.
Am invatat ca a spune ceea ce crezi intotdeauna nu este o virtute. Am invatat ca pana si realitatea e relativa, si adevarul meu o data cu ea, ca realitatea mea poate sa nu coincida cu a altora iar ceea ce cred eu la altii capata alte valente, ca fiecare om are propriul univers in care traieste si care cuprinde numai ceea ce vrea sa vada si sa auda. Am invatat ca adevarul meu s-ar putea sa le darame universul uneori, si ca nu-l vor accepta decat daca va coincide cu al lor sau daca-i va face fericiti.
Am invatat sa supravietuiesc cu superficialitatea speciei din care fac parte. Am invatat ca un anumit grad de ipocrizie si de teatru social este absolut necesar pentru a convietui amiabil cu semenii mei. Am invatat ca oamenii nu vor intotdeauna sa-mi vada forma bruta, asa cum nici eu nu-mi doresc sa o cunosc pe-a lor.
Am invatat devreme ca oamenii nu sunt galerii de arta si ca o evaluare a aspectului exterior e superficiala si nefolositoare, asa ca m-am obisnuit sa-i privesc din doua perspective: prin prisma a ceea ce vor sa para, si prin prisma a ceea ce sunt cu adevarat. Si ma fascineaza uneori sa-i urc pe-un piedestal, pentru ca tot eu ulterior sa-i cobor pe pamant, daca nu reusesc sa confirme in timp imaginea pe care ei insisi o halucineaza despre ei.
Am invatat ca in viata lucrurile nu sunt simple pentru ca nu le vreau eu asa. Am invatat ca frumusetea vine din diversitate, nu din uniformitate, si ca dezvoltarea mea depinde de abilitatea cu care dansez in ploaie. Am invatat ca fericirea nu e un scop in sine, ci drumul pana la el, iar viata e ceea ce traiesc zi de zi. Am invatat ca starea de bine nu te impinge la schimbare, insa nefericirea da, iar suferintele sunt bijuterii existentiale care te indreapta spre intelegere si implinire.
Despre mine am invatat ca sunt un om complicat. Ca uneori pot fi un mister chiar si pentru mine. M-am obisnuit cu ideea ca fac parte dintr-un alt film, ca pot sa fiu aceeasi in fiecare zi, si totusi in fiecare zi sa am o alta culoare, ca momentele in care ma dezintegrez in mii de bucati sunt urmate intotdeauna de reconstruiri spectaculoase. Nu sunt mereu numai zambet si lumina, si nici nu plutesc intr-un glob de cristal. Nu vreau si nici nu pot sa cosmetizez realitatea in care traiesc. Nu urmaresc un tipar, si daca sunt incadrata cu forta mi-e mai la indemana sa infirm decat sa confirm, fie si numai pentru a incalca o regula. Si-am acceptat cu greu, in timp, ca m-am transformat intr-un detectiv al mecanismelor psihologice pentru a recunoaste in altii parti nerecunoscute la mine, si asta pentru ca niciodata nu mi-a placut sa fiu rezultanta unor procese subconstiente. Si inconstiente.
Bună neaţa’ iar, încă odată îmi permit în nesimţirea mea să vă contrazic, dragostea necondiţionată NU este un mit, este realitate, nu generalizaţi, vă recomand o excursie în India (şi nu în capitală), sau în Nepal şi Tibet. La prima abordare India a fost un şoc pentru mine, venind dintr-o societate autistă în care toţi merg cu i podu’n urechi şi nu le pasă de nimic , decât de confortul lor şi ajungând în aşa descrisa de occidentali mizeria de Indie. Prima oară am zis că da, au nevoie de ceva bani de la mine de se poartă aşa cu noi , că suntem turişti şi poate mai fac şi ei un ban. Nimic mai neadevărat, am locuit timp de o săptămână cu o familie , lăsându-ne bagajele la un hotel celebru din Mumbai şi evident şi cardurile sau banii cash, luând cu noi doar 3 haine şi aparatul meu foto. În decursul acelei săptămâni n am putut rezista mai mult de 5 zile fără să fac nimic, ei nu doreau ca noi să ne murdărim cumva, chiar dacă unde stăteam era jalnic (la un moment dat locuinţa s-a şi inundat toată şi am dormit aproape uzi), ne găteau, nu ne dădeau voie să îi ajutăm la muncile agrare deoarece eram musafiri pentru ei. Acel NAMASTE al lor prin care ei respectă şi recunosc divinitatea în orice fiinţă , chiar dacă fiinţa le face rău m-a cutremurat, eram nişte străini fără bani , doar cu aparatu’ foto şi 3 ţoale (apropo când ne am dus la ei în sat , i am minţit spunându-le că am fost jefuiţi de bani şi bagaje şi că am rămas doar cu aparatu’ foto de gât şi trei ţoale la noi, satul respectiv nu se putea părăsi aşa uşor din cauza ploilor. Ne au primit în casele lor aşa cum erau, ne au spălat (la propriu, e un ritual la budhişti, comparativ cu cel de la creştini când i se spală picioarele lu Hristos), ne-au hrănit deşi nu prea aveau de mâncare. Nu am văzut în viaţa mea atâta bucurie (nu fericire, bucuria ca la un copil din tot sufletul) în ochii lor şi în faptele lor, n am simţit nimic negativ de la ei. Totul s-a încheiat când în a-5-a seară , la focul făcut în casă, nu aveau destulă mâncare pentru toţi.(mai erau: 2 lipii, 2 mini mini boluri de zeamă de ardei iute totul la 8 persoane, noi 2 musafirii, tatăl familiei, mama şi cei patru copii cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani). Şocul mare a fost când mama a înmânat (ea împărţea totul) copiilor o jumătate de lipie, împărţind-o la ei 2 iar restul ni l a dat nouă , ei nemai având ce să mănânce, evident că am refuzat asta , întrebând-o de ce nu îşi asigură copii , sau de ce nu împarte totul egal,că noi suntem nişte străini, ea mi a spus cu un zâmbet angelic, da tocmai de asta că suntem musafiri trebuie să fim primii la masă. N am mai putut să rezist şi am plâns ca un copil toată noaptea din cauza lecţiei care tocmai o primisem, undeva la capătul lumii într-o zonă total mizerabilă (după opinia occidentului) dar cu oameni care te fac să simţi că trăieşti cu adevărat ci nu că doar exişti (funcţionezi) cum bine spunea Gandhi. Evident că n am mâncat nimic şi am luat copii în braţe hrănindu-i pe ei , adormind cu ei în braţe. Suport orice pe lumea asta dar dacă vrei să mă omori de tot, fă rău unui copil în faţa mea şi m-ai înfrânt, sunt singurul meu punct sensibil, în rest pot să pierd orice şi oricât , o iau de la capăt. A doua zi, cineva cu o căruţă care trece prin sat săptămânal pentru a mai le aduce câte ceva,ne a luat şi pe noi până la oraş. Am plecat în lacrimi de tristeţe, (ei îmbrăţişându-ne ca pe copii lor),nezicându-le că o să revenim. Am ajuns la hotel iar după 2 săptămâni am revenit cu 2 maşini de teren pline cu alimente, haine, oale şi un cuptor care mergea cu lemne acesta fiind singurul de gen din tot satul. La apariţie am stat în spate în a doua maşină cu nişte prosoape la geamurile din spate să vedem reacţia lor. Oamenii care ne au ajutat cu maşinile s-au dat jos începând să împartă din lucruri,evident primii erau copii care nu ştiau ce e aia ciocolată, cum se desface poleiala sau cum se mananca, dupa aceea adulţii care şi au cărat lucrurile de trebuinţă. În timpul împărţelii ne am dat şi noi jos prin spatele maşinii. În momentul în care ne au văzut copii au lăsat totul pe jos şi au sărit pe noi, mai ales cei de la familia la care am stat, mama lor venind fuga să ne îmbrăţişeze ca pe nişte copii reveniţi acasă. Le am spus ce facusem, care era adevarul de fapt, n au prea înţeles ei motivul nostru dar s-au bucurat de noi încă odată. Am plecat de acolo, eu doar cu un card de la aparatul foto, plin cu poze , aparatul l-am vândut pentru ajutoarele satului , colegul meu mai avea doar 48 de rupii (cam vreo 4 ron ) plus actele şi o sacoşă de rafie cu toate ţoalele în ea, troller-ele le vândusem deja. Stăteam în avion şi beam apă că în aeroport nu mai avusesem bani sa ne luam, ne uitam unul la altul şi râdeam ca nişte copii tembeli de parcă cine ştie ce făcusem. Ajunşi acasă ne era dor teribil de copilaşi şi de ei, aici erau toţi parcă îmbufnaţi pe stradă, se uitau la noi ca la nişte ciudaţi deoarece zâmbeam cu gura pân’ la urechi. Aşa că există dragoste necondiţionată, eu întotdeauna am vrut un singur lucru de la o femeie, să mă iubească la fel cum o iubesc şi eu, doar atât. Poate sunt idealist, sau simplu,…. doar un dobitoc, dar am ales să trăiesc tot cu sufletul deschis , ce o fi , o fi , or fi ţepe multe, mergem mai departe. Nu mă costă nimic să fiu happy, bucuria vieţii nu e în vile sau mulţi bani sau cai verzi pe pereţi ci doar în cel de lângă tine. Vorba aceea- ”Întreabă o muscă ce e acolo jos pe pământ şi-ţi va spune că e doar gunoi şi mult rahat, iar apoi întreabă o albină ce e acolo jos şi ea îţi va răspunde că sunt numai câmpii de flori”.
N-am plans niciodata la un comment al unui cititor! Oau!
cat adevar…..superb!! ..bravo!!
Asta se intampla, Alexandru Badea, cand lasam sufletele sa vorbeasca, cand ne vulnerabilizam si ne dam voie sa simtim. Mi-nu-nat! Si da, fericirea ESTE o alegere, in ciuda faptului ca “normalii” te pot considera tampit 🙂 Aaaaa… si neaparat trebuie sa-ti spun si asta, trebuie sa fie o expresie a astora “fericiti fara motiv” pentru ca asa ma vad si eu cu zambete de la o ureche la alta :))))))))