Nu ne-ar mai fi teama? Sa traim ca si cum n-am avea nimic de pierdut? Sa acceptam toate sansele, sa intram pe toate usile care ni se deschid fara rezerva c-am putea sa esuam? Sa ne purtam de parca n-am fi gresit niciodata, de parca n-am fi cazut niciodata? Daca vrem sa traim cu adevarat, curiozitatea trebuie sa ne conduca, nu frica.
Nu ne-ar mai pasa? Sa privim cu detasare, sa luam lucrurile asa cum sunt, fara sa facem o poveste personala din ele, fara sa credem ca in toate si in tot e vorba despre noi? Cum ar fi sa intelegem ca rautatea unora vorbeste despre ei, nu despre noi?
Am asculta de noi? Am privi in sufletul nostru, fara teama de ce-o sa gasim acolo, cum ar fi daca ne-am asculta si ne-am urma fiecare vis, fiecare pasiune?
Am iubi fara sa cerem nimic in schimb? Cum ar fi daca n-am mai cantari atat cat oferim, cat primim in schimb? Cum ar fi daca n-am mai contabiliza iubirea? Cum ar fi daca n-am mai intra in relatii noi cu toate bajajele fostelor iubiri?
Am crede ca meritam? Cum ar fi daca am avea incredere nemarginita in noi? Cum ar fi daca nu ne-am mai limita valoarea, daca nu ne-am mai spune singuri ca nu suntem suficienti de buni, suficienti de frumosi, suficienti de merituosi?
Ne-am bucura de tot ce ne inconjoara? Cum ar fi daca am trai fiecare rasarit de soare, fiecare miros de zambila, daca am fi prezenti in fiecare discutie pe care o purtam? Cum ar fi daca n-am avea nici trecut si nici viitor? Cum am trai daca n-am mai duce cu noi povestile trecutului si sperantele intr-un viitor mai bun? Cum ar fi daca ne-am arat recunostinta daruind flori? Cum ar fi daca am transmite cu un buchet de trandafiri tot ceea ce nu putem exprima in cuvinte?
Am avea tot timpul din lume? Ce-am face cu el? Cum l-am imparti, cui l-am darui? Ce-am face pentru noi, ce-am face pentru ceilalti?
N-am mai cauta vinovati? Cum ar fi daca am cauta o solutie? Cum ar fi daca, in loc de cauza problemei, i-am cauta rezolvarea? Cum ar fi daca n-am mai indrepta degetul acuzator asupra altora, daca n-am mai emite judecati de valoare, daca am lua fiecare om asa cum este el, fara sa incercam sa ne dezvinovatim pe noi prin vinovatia altora?
Foarte frumos scrii draga micuța. De ce cersetoare ? Ce cerșești? Mă bucur nespus sa văd atâta talent la tine..mulțumesc pentru scrieri. Seara frumoasa.
Multumesc foarte mult pentru aprecieri, Monica, si ma bucur ca-ti place cum scriu.
In ceea ce priveste numele blogului, am pornit de la premisa ca “Micuta Cersetoare” este o parte din noi. Prezenta intr-o mai mica sau mai mare masura, este exact partea aceea care are nevoie de atentie, de cuvinte frumoase, care e dependenta de cei din jur, care uneori e depresiva, care nu-si asuma responsabilitatea pentru ceea ce traieste, si care are nevoie de educatie pentru a creste si a se dezvolta independent 🙂
O seara minunata iti doresc!