Exista acolo undeva, intre dragoste si urma ei, momentul in care simti ca s-a facut trecerea. Exista, intre "ce va fi" si "ce a fost", pasul pe care-l faci intre doua lumi. Exista acolo timpul prezent, clipa in care ceva s-a rupt, si nu mai poate fi reconstruit. Nu pentru ca n-am putea sa rearanjam piesele asemeni unui puzzle, ci pentru ca o parte din ele s-au risipit, si ceea ce-a mai ramas nu ne mai intregeste.
Acum stiu ca toate cele ce se petrec au timpul lor optim, iar "a ramane" si "a pleca" au tempo-uri diferite. Pricepem greu, tarziu, cu consecinte importante, ca suprapunerea lor ne costa mult peste ceea ce ne permitem sa platim.
Cred ca ramanem atat de mult timp ancorati undeva intre amintirea lui "ceea ce a fost" si inchipuirea lui "ce va fi", incat ratam cu mare arta momentul de trecere dintre cele doua. Iar dragostea, de sine si de ceilalti, ramane pentru totdeauna in intrebarile pe care nu ni le mai punem niciodata.
Daca as fi stiut sa fac diferenta, probabil ca as fi plecat la timp din locurile de care nu mai apartineam. Si nu as fi numit "acasa" orice statie in care m-am oprit sa-mi trag sufletul, ci numai pe aceea in care mi-as fi gasit linistea.
Daca as fi stiut sa fac diferenta, m-as fi ferit de oamenii a caror tacere era mai zgomotoasa decat orice sunet ar fi putut sa scoata. Sa stii sa taci imi pare o arta pe care putini o cunosc, si e o diferenta ca de la cer la pamant intre a tacea pentru ca "a vorbi" inseamna sa risipesti orice dubiu, si "a tacea" pentru ca simpla prezenta e mai mult decat suficienta. Oamenii cu adevarat aproape de sufletul tau nu sunt cei care frapeaza prin prezenta, ci aceia a caror absenta se face remarcata, chiar si atunci cand sunt de fata.
Daca as fi stiut sa fac diferenta, as fi plecat de langa cei cu care nu mai puteam sa zambesc. Nu stiu cum, nu stiu cand, si nici din ce motiv, acolo unde este din ce in ce mai usor sa provoci o suferinta, e din ce in ce mai greu sa smulgi un zambet.
Daca as fi putut sa fac diferenta, as fi plecat de langa cei cu care cuvintele se rostogoleau usor pe langa noi, fara sa ne mai atinga sau sa insemne ceva. Inainte sa ma imbolnavesc de indiferenta si ne-simtire.
Si ar fi trebuit, cel mai probabil, ca "a pleca" sa-mi sune mai familiar decat "a ramane" exact atunci cand m-as fi impiedicat numai de teama mea de a pleca. "Nicio varianta" e de preferat exact cand "orice varianta" iti pare cea mai buna alegere. Pentru ca "nicio varianta" inseamna sa te preferi pe tine, in detrimentul oricarora existente si disponibile.
Ma bucur sa intalnesc oameni care simt si gandesc la fel ca mine ,dar,in acelasi timp,ma intristez ,pt ca ,numai niste experiente dureroase, pot naste asemenea trairi si sentimente…Mi-e greu ,si mie, sa fac diferenta ,dar… incerc sa merg mai departe, sa inteleg ca nimic nu este intamplator,ca viata este o scoala cu program special ,unde intai practici si ,apoi ,inveti teoria…Ma gandesc ,de multe ori ,ca ,si aici,sunt mai castigati cei care chiulesc de la ore …poate ei stiu mai bine cand ,si cum ,sa faca diferenta ….
Oricat de dureroase ar fi, sunt experientele care ne transforma in oameni… Nimic bun nu se naste dintr-o viata simpla si-o existenta linistita… cat despre cei care chiulesc de la ore… eu nu cred ca raman cu ceva din viata. E drept, nu sufera, nu se zbat, nu-si pun intrebari existentiale… dar nici nu sunt ei marii invingatori 🙂