Suntem cu totii experti in felul in care ceilalti ar trebui sa-si traiasca viata. Sa-si educe copiii. Sa-si hraneasca pisica.
Suntem experti in situatiile in care n-am avut ocazia sa ne demonstram eficienta. Suntem experti de fapt nu in a demonstra de ce suntem noi in stare, ci in a demonstra de ce NU sunt ceilalti in stare sa faca. Noi? Sigur ca ne-am fi descurcat mai bine! Altfel trebuia procedat, stim noi mai bine. Ocazia aia n-a fost a noastra, ca altfel...
Cunoastem cu exactitate cum ar trebui sa traiasca cei care ne inconjoara. Stim totul pana si despre oamenii despre care nu stim de fapt nimic. Dar habar n-avem cum ar trebui sa traim noi. Nu stim cum sa ne organizam propria viata, si ne ascundem neputinta organizand alte vieti. Cand facem parte din vietile celor din jur, ajungem sa traim cu concluzia ca ne apartin. Cand oamenii ne lasa sa intram de bunavoie in vietile lor, noi vrem sa le schimbam. Si ma intreb ce ne face sa credem ca avem dreptul sa judecam, ca suntem cei mai in masura sa aratam drumul corect si calea cea buna.
E intotdeauna usor sa ai o idee clara cand stai pe margine. Cand nu tu trebuie sa traiesti cu consecintele sfaturilor tale. Cand nu tu esti cel care trebuie sa-ti urmeze sfaturile. Paradoxal, constat o lipsa de asumare la sfatuitorii de profesie. N-au curajul sa-si urmeze propriile povete. Teorie stim toti, practica da cu noi de pamant.
Aparent, doar situatiile noastre sunt fara iesire. Cand cel implicat esti tu, gasesti mai repede vinovati si scuze decat solutii. Pentru esecurile noastre avem intotdeauna explicatii, pentru esecurile celor din jur avem intotdeauna solutii. Solutiile la esecurile noastre se gasesc... la cei de langa noi. Pentru ca atragem ceea ce suntem si avem prietenii pe care-i meritam, pana la urma.
Nu mai vreau lectii de viata zilnice de la oameni pe care nu-i recomanda nimic. Cum deschid Facebook, cum ma-ntalnesc cu cate-o pilda. Nici nu deschid bine gura sa spun ca am vreo problema, ca si sar vreo trei binevoitori sa-si dea cu parerea. Noi nu mai ascultam, ne asteptam doar randul sa vorbim. Suntem mai atenti la ceilalti decat la noi. Si nu in sensul filantrop.
Vreau modele de succes care sa nu-mi vorbeasca din tratate de psihologie. Vreau s-ascult de oameni pe care-i recomanda esecul. Arata-mi ca te-ai lovit de ceva in viata asta si te-a durut. Arata-mi ca ai fost jos, si spune-mi o poveste despre cum te-ai ridicat de-acolo. Spune-mi ca omul care esti astazi e rezultatul, in egala masura, a ceea ce-ai citit si a ceea ce-ai trait. Spune-mi ca n-ai luat nimic de-a gata, spune-mi ca ai probat singur tot ce stii. Spune-mi ca ai gresit. Spune-mi ca ai esuat in ceva. Pentru ca primul loc nu are nicio valoare, daca nu stii cum e sa fii pe ultimul loc.
minunat…io sunt jos acum…iar…cand o sa ma ridic…iar…o sa-ti dau de stire 🙂 minunat articolul!
Si sa-mi spui povestea, Bogdan. Vreau sa stiu cum te-ai ridicat 🙂
Micuta Cersetoare … Experiente povestite… Recunosc! Acum ceva ani buni imi juram in pumni ca toate preceptele mele in viata sa nu fie modificate nici macar 0,000000000001% fata de cum mi le “programasem” Maria Mea cea nedata cu capul de pereti de viata si de soarta! Azi ma uit in spate si rad, dar nu de viata si de datul cu capul de pereti, ci de mine, cea de acum ani huni! De cea care jura ca va reusi in tot, de cea care jura ca oamenii sunt buni, de cea care jura ca va fi intelegatoare tot timpul, cea care….cea care….hmmm! Invatam pe propria piele, picam, ne ridicam si pornim ca la Formula 1, mai asteptam …. In concluzie ne remontam de la zi la zi, de la an la an, de la deceniu la deceniu…. Pentru ca traim…. Traim cu noi insine- persoana care greseste sau reuseste… Traim! Visam! Esuam uneori! Reusim uneori!
Exact, Mihaela, si-mi place viata asta asa cum e ea. Cu bune si cu rele. Pentru ca nu stim sa invatam decat din proprie experienta. Pentru ca nu ne dezvoltam si nu schimbam nimic, decat atunci cand doare suficient de tare. Si pentru ca nimic nu ne antreneaza mai tare decat alternanta dintre reusita si esec! Daca esuezi in permanenta, ajungi sa nu mai crezi in tine. Daca reusesti in permanenta, n-ai un reper pentru victoria ta. Dar alternanta aia… e echilibrul de care avem nevoie 🙂