Nu mai stiu exact unde m-am intalnit cu ideea, dar a persistat, in ciuda retinerii mele la adevarurile general valabile.
Da, dragostea e ca un cactus. Cu cat o strangi mai tare in brate, cu atat te ranesti mai tare. Cu atat tepii patrund mai tare in carne, si lasa rani adanci mult dupa ce ti-ai deschis intr-un final bratele sa dai drumul la ceea ce, de fapt, nu ti-a apartinut niciodata. Pentru ca nu ne apartine decat iubirea noastra. Viceversa e a altcuiva. Ceea ce pleaca de la noi, e de bunavoie, si e singurul sens asupra caruia detinem controlul. Facem, pana la urma, ce vrem cu ceea ce ne apartine, si traim cu propriile alegeri cand, de bunavoie, ne daruim inima toata oricarui dispus sa o accepte. Dar, pe care, echivalenta si reciprocitatea il depasesc. Fie ca nu are de ce, fie ca nu are de unde. Pentru ca, asa cum o floare nu creste pe terenuri aride, nici iubirea nu se dezvolta in suflete sterpe.
Iubirile noastre se maturizeaza odata cu noi. Si invatam, in timp si pe propria piele, ca iubirea adevarata e despre a oferi. Dragostea adevarata nu doare, iar masura iubirii nu este suferinta.Cei care traiesc iubiri sanatoase nu se tavalesc pe jos de durere. Nu exista niciun "dar" in relatia lor, nu e loc de "insa". Ofera si primesc in mod egal, poate nu intotdeauna identic, dar ceea ce-i lipseste fiecaruia se completeaza prin celalalt. Iubirea sanatoasa nu e cea care iti ia mintile si-ti rascoleste sufletul, e cea care se dezvolta natural, firesc, trece prin toate etapele si te aduna intr-un intreg. Iubirea adevarata, matura, nu-ti anihileaza orice urma de ratiune, ea iti deschide ochii catre noi orizonturi. Iti largeste viziunea, nu ti-o ingusteaza. Iubirea adevarata nu e despre priviri care se incruciseaza si care nu se vad decat unele pe altele, e despre priviri inainte, in aceeasi directie.
Dar, ca s-o recunosti cand o-ntalnesti, ca sa nu treci pe langa ea, ca s-o poti aprecia la adevarata ei valoare, ai nevoie de toate celelalte ... pseudo-iubiri. Pentru ca, din pacate, nu stim sa invatam altfel decat din propria experienta. Suntem suma oamenilor pe care i-am intalnit. Suntem toti cei care ne-au intrat in viata, in care am investit, si care au lasat in noi parti din ei insisi. Suntem toti cei care ne-au lasat altfel atunci cand au plecat. Si suntem noi cu adevarat, atunci cand intalnim iubirea adevarata, care ne arata ca tot ce-am trait si simtit pana atunci, punand eticheta de "iubire", a fost gresit.
doare sa citesc asta.si doare cand o citesc chiar si a 3 a oara.dar mai tare doare ca pe masura ce citesc si recitesc realizez ca eu cu asta ma confrunt.cu iubirea care consuma si rascoleste.dar e iubire,nu pot sa.i dau drumul.si uneori e al naibii de bine.sau era..
E bine ca doare. E felul organismului nostru de a ne arata ca lucrurile nu sunt … tocmai cum ar trebui sa fie. Si da, e iubire, una dintre iubirile toxice pe care, daca nu o lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Momentele in care “e al naibii de bine” sunt doar normalitatea. Doar ca, traind in aceeasi relatie si extremele nefericirii, avem tendinta sa ridicam normalitatea la rang de extrema a fericirii. Si, in timp, nu ni le mai amintim decat pe acestea. Pentru cateva momente de fericire in care ni se pare ca am trait raiul pe pamant, suntem dispuse sa uitam ca per total, suntem mai mult nefericiti decat fericiti intr-o astfel de relatie. Care, in parametrii sanatosi, ar trebui sa scoata tot ce-i mai frumos in noi: sa ne simtim mai bine, mai bune, mai frumoase 🙂