Ma plictisesc. Groaznic. Nu acum, nu de-o ora, nu peste doua zile. Cred ca m-am nascut plictisita. De ceea ce am, bineinteles. Nu-i problema, cred ca si Dumnezeu a construit lumea tot cand se plictisea. Mda, activitati diverse am, prieteni am, timp n-am, dar tot ma plictisesc.
Ceva carti de dezvoltare personala, in genul alora care-ti livreaza fericirea in 30 de minute, mi-ar spune acum ca-i vina mea. Ma plictisesc si astea. Sunt satula de atata stare de bine disimulata, de-atata "fii numai zambet si lumina", de-atata "fii iubire si iubirea va veni la tine" - chiar, Doamne fereste sa mai vina o data, si daca vine sper sa n-o vada sotul meu ...
Mi-e plin de clisee si de povete utile doar in teorie. Ca daca le pui in practica, si-ti plasezi un zambet fals cat toata fata in fiecare dimineata, risti sa te suspecteze cunoscutii ca te droghezi. Sau si mai rau, sa te alegi cu vreun amic imaginar... M-am saturat de-atata dezvoltare personala dusa la extrem de cei care nu inteleg nici simpla asociere de cuvinte. Ce sa dezvolti, daca incepi sa-ti negi toate starile negative?
Sunt femeie. Si in virtutea acestui fapt, eu n-as mai vrea sa simulez nimic. Pot sa fiu cat de contradictorie vreau, doar sunt o specie preponderent emotionala, nu? Nu poate nimeni sa ma judece daca maine n-o sa-mi mai placa ceea ce azi imi pare menirea mea in viata. Nu poate nimeni sa ma judece daca azi am o parere si maine alta - diametral opusa. Cred ca evolutie se numeste, si-ar trebui sa o incerce mai ales aceia care ar eticheta-o drept instabilitate psihica. Nu poate nimeni sa-mi judece alegeri care se dovedesc a fi gresite - in general, pe astea eu le cam caut cu lumanarea. Cum naiba sa invat sa aleg bine, daca nu aleg mai intai prost? Dar daca aleg bine mai intai, dupa aceea ce mai invat? Cum mai stiu eu ce mi se potriveste si ce nu, daca n-am niciun reper? Clar, nu vreau sa traiesc degeaba.
Mi-e teama. De a fi banala. Nu ma sperie ganduri obisnuite, eu nu ma tem ca o sa-mbatranesc. Ma tem sa nu ma pierd in multime. Nu ma tem de prea tarziul viselor mele, ma tem sa nu renunt la ele prea devreme. Ma sperie lipsa de consecventa. Si e ciudat cum pot sa port o pereche de pantofi pana imi fac rani, dar nu pot sa duc un plan pana la capat. Asta e, imi canalizez prost ambitia. Cum incep ceva, cum apare altceva la orizont, mai mare, mai frumos, mai promitator. Mie sa-mi mute cineva cascavalul din fata, si-as fi fericita tot timpul.
Hmmm, cred ca asta-i treaba cu visele. Ele trebuie sa ramana neimplinite. Ma opresc exact atunci cand vad fie si cea mai mica sansa de a-l realiza. Mi-e de ajuns faptul ca stiu ca pot, iar pentru asta nu trebuie sa merg pana la capat. Doar ca sa ai rezultate trebuie sa mergi pana la capat, iar rezultatele iti sunt utile daca mai vrei sa le arati si altcuiva. Din fericire, am renuntat la parerea celor din jur cand am constatat ca nu o aud, pentru ca ceilalti erau prea preocupati sa-mi afle ... parerea despre ei. Pai nu-i mai sanatos sa ne facem noi cate-o parere despre noi insine, decat sa tot facem schimb asa?
Daca esti destul de motivata, cu siguranta duci ce ti-ai propus initial pana la capat.
Inconsecventa apare, cred eu, in urmatoarele situatii:
– ce iti propui este mai degraba ceva care sa te provoace, sa iti arati tu tie ca poti. Iar in momentul in care consider ca ai rezolvat ecuatia, chiar daca nu ai ajuns la rezultatul final, te opresti. Pentru ca ai obtinut deja satisfactia de a sti ca poti;
– primesti alte informatii si realizezi ca nu a fost o idee buna, sau se schimba imbrerurarile si ceea ce fusese o idee buna initial, nu mai e. Si e ok sa renunti.
– mai este si cazul persoanelor carora le lipsesc niste valori si principii bine asimilate. Neavand o fundatie pe care sa cladeasca, isi schimba parerile dupa cum bate vantul sau dupa persoanele pe care le intalnesc si, implicit isi schimba prioritatile si renunta la ce incepusera.