Editura: RAOAn aparitie: 2009Traducător: Sotirescu MonicaNumăr de pagini: 442 Literatura de vacanta, de timp liber as spune. Nu o diger foarte des, dar mi se mai intampla si ma mai gaseste dispozitia pentru cate o carte comerciala.Bine, vreo mare valoare literara nu are, e o carte care-ti lasa mintea sa se odihneasca, dar povestea e frumoasa, iar cartea e numai buna de citit vara la plaja :)Pe scurt, subiectul este urmatorul: Iris Magnussen este condamnata la inchisoare pe viata. L-a ucis, cu otrava leandrului alb, pe barbatul care i-a frant inima. Cu ocazia asta am aflat si eu ca leandrul alb creste liber si nestingherit prin locuri publice. E o floare chiar comuna, eu asa am inteles. Si totusi, pare greu de confundat cu leusteanul, motiv pentru care nici nu poate nimeri accidental prin vreo ciorba. In fine, sa mergem mai departe cu subiectul: fiica lui Iris, Astrid, in varsta de 12 ani, ramane sa infrunte singura viata. Iar cartea este povestea devenirii ei.Astrid a mostenit iubirea mamei sale pentru frumos, si cam atat. Mama ei este egoista, indiferenta, dar mai ales inconstienta. Si cu asa bagaj genetic, Astrid creste si se dezvolta in umbra unei femei vrea sa straluceasca din inchisoare. Timp de 9 ani, trece prin familii adoptive pe care cu greu le poti numi asa, si se confrunta cu situatii care o formeaza si din care invata cine e. Invata cum sa iubeasca, cum este sa fii iubit, dar mai ales, Astrid invata sa se defineasca singura. Cartea mi-a placut, fara sa ma fi dat pe spate. Adica nu ma intalnesc in fiecare zi cu fete ale caror mame sunt criminale, cu fete nevoite sa infrunte singure viata de la o varsta frageda, desi nu ma indoiesc ca ele exista. Dar nu stiu cum sa spun, intamplarile de aici sunt relatate cu naturalete, firesc, creionate cu amanunte si cu toate trairile la locul lor, incat nimic nu pare iesit din comun, extraordinar sau fictiune. Probabil ca daca o sa ma intrebati de subiectul cartii peste vreo 3 ani, o sa mi-l amintesc doar vag. Dar timpul petrecut citind a trecut frumos.Cateva fragmente care mi s-au lipit de suflet:
"Nu e amuzant? Îmi savurez ura mult mai mult decât am savurat vreodată dragostea. Dragostea e temperamentală. Obositoare. Are exigențele ei. Dragostea te folosește. Se răzgândește. Dar ura… Este ceva de care te poți folosi. O poți sculpta. O poți mânui. Este tare sau moale, după cum ai nevoie. Dragostea te umilește, dar ura te alină.""Singurătatea este condiția umană. Cultiv-o. Felul în care își croiește un tunel în tine îi permite sufletului să crească. Nu te aștepta vreodată să depășești vârsta singurătății. Nu spera să găsești vreodată oameni care să te înțeleagă, pe cineva care să umple spațiul acela. O persoană inteligentă și sensibilă este excepția, marea excepție. Dacă te aștepți să găsești oameni care să te înțeleagă, o să-ți vină să ucizi de disperare. Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să te înțelegi pe tine, să știi ce vrei și să nu lași vitele să-ți stea în drum."“Iubirea e o poveste de adormit copiii, un ursuleț de plus, familiar, cu un ochi lipsă. Iubirea e o jucărie, un simbol, o batistă parfumată. Iubirea e un cec, unul care poate fi falsificat, care poate fi încasat. Iubirea e o plată care ajunge la scadență.” "Cine sunt, mamă? Nu sunt ca tine. De asta îţi doreşti să fi fost moartă. Nu mă mai poţi modela. Sunt elementul imprevizibil, gestul întîmplător, sunt mişcarea înainte în timp. Crezi că poţi să mă vezi? Atunci spune-mi: cine sunt? Nu ştii. Nu sunt deloc ca tine. nasul meu e altfel, plat ca un pod, nu ascuţit ca o hîrtie de orez împăturită. Ochii mei nu sunt albaştri de gheaţă, nuanţaţi cu amestecul tău special de frumuseţe şi cruzime. Sunt întunecaţi ca vînătăile din interiorul braţului şi nu zîmbesc niciodată. Îmi interzici să plîng? Nu mai sunt la comanda ta. Obişnuiai să spui că n-am imaginaţie. Dacă prin asta voiai să spui că pot să resimt ruşine şi remuşcare, aveai dreptate. Nu pot să refac lumea doar vrînd asta. Nu ştiu să-mi cred propriile minciuni. E nevoie de un anumit tip de talent." "Omul poate suporta orice. Durerea pe care nu o putem suporta ne ucide pe loc.""Nu-mi puteam face un viitor făurindu-mă din toate piesele sparte pe care le aveam, ca sabia lui Siegfried din poveste. Viitorul era o ceaţă albă în care puteam să dispar, nesemnalată de înfloriturile albastre şi aurii de tafta foşnitoare. Nu era nicio mamă care să mă ghideze.""Nu las pe nimeni să mă atingă, am rostit în cele din urmă. De ce nu? Pentru că eram sătulă de bărbaţi. De bărbaţi care zăboveau în pragul uşii, care stăteau prea aproape, de mirosul lor de bere sau de whisky vechi de cincisprezece ani. Bărbaţi care nu veneau la urgenţă cu tine, bărbaţi care plecau în Ajunul Crăciunului. Bărbaţi care trânteau uşile de securitate, care te făceau să-i iubeşti şi apoi se răzgândeau."
Editura: RAOAn aparitie: 2009Traducător: Sotirescu MonicaNumăr de pagini: 442 Literatura de vacanta, de timp liber as spune. Nu o diger foarte des, dar mi se mai intampla si ma mai gaseste dispozitia pentru cate o carte comerciala.Bine, vreo mare valoare literara nu are, e o carte care-ti lasa mintea sa se odihneasca, dar povestea e frumoasa, iar cartea e numai buna de citit vara la plaja :)Pe scurt, subiectul este urmatorul: Iris Magnussen este condamnata la inchisoare pe viata. L-a ucis, cu otrava leandrului alb, pe barbatul care i-a frant inima. Cu ocazia asta am aflat si eu ca leandrul alb creste liber si nestingherit prin locuri publice. E o floare chiar comuna, eu asa am inteles. Si totusi, pare greu de confundat cu leusteanul, motiv pentru care nici nu poate nimeri accidental prin vreo ciorba. In fine, sa mergem mai departe cu subiectul: fiica lui Iris, Astrid, in varsta de 12 ani, ramane sa infrunte singura viata. Iar cartea este povestea devenirii ei.Astrid a mostenit iubirea mamei sale pentru frumos, si cam atat. Mama ei este egoista, indiferenta, dar mai ales inconstienta. Si cu asa bagaj genetic, Astrid creste si se dezvolta in umbra unei femei vrea sa straluceasca din inchisoare. Timp de 9 ani, trece prin familii adoptive pe care cu greu le poti numi asa, si se confrunta cu situatii care o formeaza si din care invata cine e. Invata cum sa iubeasca, cum este sa fii iubit, dar mai ales, Astrid invata sa se defineasca singura. Cartea mi-a placut, fara sa ma fi dat pe spate. Adica nu ma intalnesc in fiecare zi cu fete ale caror mame sunt criminale, cu fete nevoite sa infrunte singure viata de la o varsta frageda, desi nu ma indoiesc ca ele exista. Dar nu stiu cum sa spun, intamplarile de aici sunt relatate cu naturalete, firesc, creionate cu amanunte si cu toate trairile la locul lor, incat nimic nu pare iesit din comun, extraordinar sau fictiune. Probabil ca daca o sa ma intrebati de subiectul cartii peste vreo 3 ani, o sa mi-l amintesc doar vag. Dar timpul petrecut citind a trecut frumos.Cateva fragmente care mi s-au lipit de suflet:
