Nu inchidem usile in urma noastra, ne-am obisnuit doar sa le-apropiem usor. Le lasam intredeschise si, din cand in cand, o rafala de curent ne face sa mai aruncam cate-o privire peste umar.
Acolo sunt toti cei pe care nu-i lasam sa plece. Cand se smulg, fortat, din bratele noastre inclestate, vor lua cu ei fragmente din noi. Le-am dat, de bunavoie, bucati de suflet cat timp au fost chiriasii inimilor noastre, si uitam sa le mai luam inapoi cand ne fac cu mana din prag. Cei care vin ulterior, si care n-au nicio vina, ne gasesc tot mai goi, mai dezradacinati, mai in deriva. Ne gasesc ca pe niste case bantuite de fantomele celor care ne-au intalnit mai devreme. Si pentru ei ne-a mai ramas de dat doar saracia unui suflet vandalizat de cate-o speranta esuata in drumul spre marea iubire.
Cel mai greu pe lumea asta mi-a fost sa raman la fel. La fel, indiferent din ce parte bate vantul, indiferent daca ploua sau e soare, si indiferent daca dimineata ma intampina cu oameni care vor sa-mi intre in viata, sau cu oameni care vor sa iasa din ea.
Si ma gandesc uneori c-ar fi mai corect sa ne indragostim cu ficatul, nu cu inima. Pentru ca ficatul nu doare niciodata, asa cum iubirea nu doare. Ne dor orgoliile noastre ranite, ne dor asteptarile noastre nematerializate, ne dor proiectiile asupra a ceea ce ne-am dorit sa traim, si ne doare, in general, piesa de teatru regizata de noi, dar cu actori nepotriviti. Dar dragostea adevarata nu doare. E singura pentru care merita sa lupti, dar e singura pentru care nu va trebui niciodata s-o faci :) Pentru toate celelalte insa, mie-mi rasuna in minte versurile celebre ale lui Beatles: "let it be, let it be..."
