Suntem suma oamenilor pe care i-am intalnit si a experientelor pe care le-am trait. Noi nu suntem noi, suntem rezultatul cel mai puternic dintre noi si cei care ne trec prin viata. Suntem ce-am dat si ce-am primit in viata asta si daca doar am dat, atunci suntem goi. Pentru ca in toate trebuie sa existe un echilibru si dragostea nu face exceptie. Iar cand e vorba de iubire, suntem suma oamenilor pe care i-am iubit daca suntem puternici. Daca nu, suntem victima lor.
Nu degeaba se spune ca inceputul oricarei povesti de dragoste este iubirea de sine. Nu poti sa daruiesti ceea ce nu ai. Dai doar din ceea ce ai, si daca ceea ce ai de dat nu-ti oferi tie mai intai, n-ai cum sa oferi nimanui altcuiva. Si nici reciproca nu e aducatoare de fericire: sa vrei ca celalalt sa compenseze tot ceea ce n-ai primit pana acum e temelia unei relatii disfunctionale. Fiecare acceptare a celuilalt iti panseaza propria respingere de sine. Celalalt, cel mult, iti poate hrani asteptarile, niciodata regasirea personala. Si de-aia trebuie, mai intai, sa devii tu o lume intreaga si mai apoi sa-l inviti pe el in universul tau minunat. Pentru ca nu trebuie sa dai inainte de a cere. Trebuie sa fii.
Nu stiu exact ce unitati de masura exista in iubire. Sau daca exista echilibrul perfect intre a da si a primi. Unde te pierzi pe tine si unde de incepi sa devii celalalt. Insa, cand vorbim de iubire, nu cred ca fuziunea prin absorbtie este drumul cel mai scurt catre implinire. In mod sigur n-ai cum sa controlezi oamenii care iti intra in viata. Dar poti sa-i opresti sa plece cu tot ce ai si cu tot ce esti. Dezamagirea este o inerenta, dar suferinta in iubire nu vine dintr-o dragoste prea mare, ci dintr-o nevoie prea mare. Si nu ne apartine decat iubirea noastra. Viceversa e a altcuiva. Singurul sens asupra caruia detinem controlul este dinspre noi spre exterior.
Iubirile noastre se maturizeaza odata cu noi. Si invatam, in timp si pe propria piele, ca iubirea adevarata e despre a oferi. Dragostea adevarata nu doare, iar masura iubirii nu este suferinta.Cei care traiesc iubiri sanatoase nu se tavalesc pe jos de durere. Nu exista niciun "dar" in relatia lor, nu e loc de "insa". Ofera si primesc in mod egal, poate nu intotdeauna identic, dar ceea ce-i lipseste fiecaruia se completeaza prin celalalt. Iubirea sanatoasa nu e cea care iti ia mintile si-ti rascoleste sufletul, e cea care se dezvolta natural, firesc, trece prin toate etapele si te aduna intr-un intreg. Iubirea adevarata, matura, nu-ti anihileaza orice urma de ratiune, ea iti deschide ochii catre noi orizonturi. Iti largeste viziunea, nu ti-o ingusteaza. Iubirea adevarata nu e despre priviri care se incruciseaza si care nu se vad decat unele pe altele, e despre priviri inainte, in aceeasi directie.
Minunat articol. Felicitari!
“Noi” nu exista. Ori in fine, nu exista la oameni, doar la oi. Asa ca daca dumneata esti suma a ce esti se poate, sigur, numai nu generaliza la un noi imaginar cat ar fi el de caldut ci asuma simplu ca aceea esti, care-i problema?
Diana, omul este o fiinta sociala. Eu cred in individualitatea fiecaruia dintre noi si in esenta, fiecare om are particularitati care-l definesc si-l deosebesc, dar singur nu poate trai. Sa crezi ca “noi” te invita sa urmezi spiritul de turma este o interpretare gresita a ceea ce am scris mai sus. Fiecare dintre noi suntem suma a ceva – oamenii pe care i-am intalnit si experientele pe care le-am trait ne educa, ne slefuiesc si ne definesc pana la urma. Si eu te-as putea intreba pe tine acelasi lucru: care-i problema in a accepta asta?