Am crezut intotdeauna ca loialitatea si consecventa sunt virtuti cu care te poti mandri in orice circumstanta. Dar viata, cu un simt al umorului fantastic, a tinut de cateva ori sa-mi demonstreze contrariul.
E greu uneori sa ne desprindem de locuri cu care nu ne mai potrivim, de oameni cu care nu mai rezonam, sau de lucruri care nu se mai asorteaza cu noi. Si daca, prin nu stiu ce conjunctura, se intampla sa intoarcem spatele si sa urmam o alta directie, o facem cu pasi marunti si lenti, si cu priviri aruncate peste umar.
Nu cred ca e pe lumea asta vreun motiv sa vrem ceea ce nu ne (mai) vrea. Mi-e greu sa-mi imaginez ca ne sunt sortiti pe viata oameni cu atitudini mai potrivite in vreo lupta decat intr-o relatie, mi-e greu sa resping in ideea ca asta atrage, si mi-e greu sa duc pana la capat planuri care sunt moarte deja. Nu pot sa-mi confirm prezenta in locuri in care n-as vrea sa ma aflu, si nici sa raman peste masura acolo unde vremea mi-a trecut deja.
Se spune ca daca vrei ceva cu adevarat, cu incrancenare, tot universul concura la implinirea scopului tau. Eu cred mai degraba ca focusarea pe un singur obiect, si nimic altceva, te lipseste cu succes de alternative si iti poate aduce, in schimb, cel mult o mandrete de obsesie.
De fapt, lucrurile care m-au ajuns prea tarziu, cand eu deja nu le mai asteptam, nu erau "cele bune", ci acelea care, prin absenta lor, m-au invatat ceea ce aveam nevoie sa stiu: ca visele se urmaresc si se indeplinesc (paradoxal) prin detasare, ca oamenii se apropie si se pastreaza doar daca-i lasi liberi sa fie asa cum simt si vor, si ca iubirea se castiga si supravietuieste doar daca-i lasi spatiu sa respire.
