Omul Cavernelor


Teoria ca teoria, dar pe noi practica ne omoara. Adica vrem barbati care ne fac sa ne simtim bine, dar ii alegem p'aia care ne fac sa ne simtim prost. Pe lista scurta il vrem frumos, destept, cu bani, generos, atent cu noi si neatent in jur. Doamne fereste sa fie atent si cu alta! Si cum asemenea exemplar masculin traieste doar in basme, decidem ca problema e la noi si mai lasam din pretentii. Atat de mult, incat ne pricopsim cu un soi de Christian Grey cazut in disgratie. Dar cum sa spunem, are el asa o atitudine, de ne da pe spate. Si el ne da cu flit intr-un anume fel si are un dispret fata de toate cele, incat neaparat trebuie sa fie un spirit libertin si independent. Nu l-au inteles alea dinaintea noastra - evident ca erau niste superficiale - las' ca-l intelegem noi in profunzime. Domne, poate sa fie Gicu de la Gaze, poate sa fie aproape mai destept ca un lampadar si tandru ca un cactus, poate sa fie vai mama lui, daca ne priveste de sus si ne trateaza ca pe o scama, baietel are atitudine si suntem iremediabil cucerite.

Deci baietel nu simte, nu se implica, nu-si doreste si e de-o indiferenta crasa fata de orice are puls prin jurul lui. Iar mie mi se pare culmea sa investim timp si energie in noi, sa fim mai frumoase, mai destepte, sa ne straduim sa aratam ca suntem diferite, doar ca sa ne cramponam intr-un final de Omul Cavernelor caruia eu sau tu, sau Maricica ii este fix egal, important e ca una dintre ele sa vina la el.

Cumva traim cu proasta impresie ca barbatii astia au multe de oferit, dar nu ne ofera noua. Traim cu impresia ca trebuie sa demonstram ca meritam. Traim cu impresia ca oamenii astia sunt mai mult decat ni se arata. Doamnelor si domnisoarelor, barbatii de genul asta atata pot, atata fac. Nu e nimic de cautat acolo, nu e nimic de meritat, iar "mai mult" exista doar in imaginatia noastra.

Un barbat, ca sa se numeasca barbat, nu trebuie sa ne dea cu "hai, sictir". Eu pot sa jur ca in dragoste e loc si de un pic de contabilitate: adicatalea, daca nu ne implica in viata lui, daca vrea doar sa ia si ne concentram amandoi doar pe ce vrea el, mie-mi da cu minus, cu frustrari si cu timp pierdut de amandoi.

Pe vremuri (nu chiar atat) de mult apuse, barbatul te scotea mai intai in oras si daca erau cai de comunicare, puncte comune si vreo idee de drum in aceeasi directie pentru amandoi, ajungeai si in pat. Acum treci prin pat mai intai si se mai gandeste daca te asaza langa el la masa. De cand e lumea asta si pamantul, se zvoneste ca femeia e o prada si barbatu-i vanator. Lumea a mai evoluat, prada s-a transformat in vanator, de vanatoare s-a ales praful, iar acum barbatul e cel care asteapta si femeia sare cu oferta. Doamnelor cu suflet frumos, cu gama larga de emotii, care-si permit sa rada, sa planga, sa se bucure de viata fara teama de a fi ranite, le cade cu tronc cate un Yeti d'asta pe care nu-l misca nimic. Si eu ma pot impaca cu ideea ca barbatul modern nu mai pleaca prin padure sa vaneze pentru mine, asa cum nici femeia moderna nu mai sta toata ziua la cratita, iar  noi cu totii nu mai traim nicicum in grote. Dar un barbat este un conducator prin definitie si trebuie sa ghideze, sa aleaga, sa (se) orienteze, sa conduca. Sa-i apartina initiativa. Ca Fat-Frumos din basmele cu care am crescut eu se lupta cu zmeii, nu astepta sa moara ei de plictiseala.

Share Button

Leave a comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.