"Uita-te la mine" pare ca strigam cu totii in cor. Sa ne vada ceilalti asa cum avem nevoie sa fim vazuti ca sa ne simtim noi bine cu noi.
Vrem atentie. Vrem validare. Vrem sa contam. Sa fim apreciati. Sa facem diferenta. Sa ni se recunoasca meritele. Vrem sa avem dreptate - mereu dreptate. S-o avem, s-o impartim, sa fim detinatorii adevarului absolut.
Vrem sa ne impunem. Vrem sa fim perceputi intr-un fel in care noi insine nu ne percepem. Vrem sa-i controlam pe ceilalti, fara sa stim cat de putin cum sa ne controlam pe noi. Ranim, dar nu vrem sa fim raniti.
Nu ne credem suficient de buni si credem ca nu meritam tot ce avem. Dam vina pe parinti pentru felul in care ne comportam si ne-am dori ca ei sa fi facut mai mult pentru noi. La randul nostru, ne proiectam esecurile asupra celorlalti si le punem pe umeri copiilor nostri povara reusitei nereusitelor noastre. Ranim, tradam, mintim si culegem ce semanam. Suntem autoritari, vehementi si ne impunem cu tot dinadinsul punctul de vedere. Adevarul celuilalt e fals pentru noi.
Nu ne place ce avem, ce suntem, ce traim. Suntem noi in razboi cu noi. Suntem lipsiti de rabdare. Vrem repede, vrem acum. Suntem plini de furie si agresivitate si ne intrebam de unde vine. Acumulam regrete si resentimente, nu stim sa comunicam si izbucnim de nimicuri. Ne simtim exclusi, nu ne gasim locul niciunde. Nu stim cine suntem si ce ne defineste. Stim ce vrem doar prin prisma lui ce nu vrem.
Avem mai multa incredere in ceilalti decat in noi. Atentia pe care ne-o acorda ceilalti e mai valoroasa decat atentia pe care ar trebui sa ne-o acordam noi. Nu ne ascultam, nu ne sustinem, nu ne credem suficient de buni. Nu ne intelegem noi pe noi insine, dar avem pretentia sa sa ne inteleaga ceilalti pe noi. Vrem sa fim iertati, dar iertam greu si cu jumatati de masura. Ne e frica de suferinta, ne ferim de dezamagire si pierdem din vedere ca astfel ne ferim si de viata.
Vrem garantii, vrem oameni care sa ramana langa noi pentru totdeauna, vrem sa fim acceptati asa cum suntem, dar nici macar noi nu stim cum suntem cu adevarat. Sub o masca e o alta masca sub care e o alta masca sub care e un maldar de nereusite si de visuri neimplinite. Ne ingrozeste respingerea celuilalt pentru ca noi ne respingem pe noi.
Ne place sa dam sfaturi, dar ne suparam cand ceilalti aleg calea lor si nu calea noastra. Suntem niste copii care vor sa fie parinti pentru cei din jur, uitand ca fiecare e responsabil de propria dezvoltare, iar noi nu suntem unitate de masura pentru nimeni.
Vrem sa vindecam, sa reparam, ca si cum ceilalti ar fi niste papusi stricate. Aducem experientele din trecut in viitor si ne miram ca istoria se repeta. Lectia neinvatata intotdeauna revine..
Ne-am indepartat de noi si suntem mai singuri ca niciodata. Nu stim sa iubim. Nu stim sa NE iubim. Dar in esenta, toti vrem acelasi lucru: sa fim iubiti.