Zoo-Omenirea


Un copil a fost sfasiat de caini in centrul unei capitale care se vrea a fi europeana. Si dintr-o data, expresia "traim intr-o jungla" scapa de valenta metaforica si capata proportii reale.

Traim intr-o tara in care Protectia Animalelor se misca mai repede decat Protectia Copilului. Traim intr-o tara in care doar tragediile genereaza masuri, si acestea numai daca au fost suficient mediatizate. Si traim intr-o tara in care nu imblanzim animalele, ci ne salbaticim noi.

Zilele astea, pasarea responsabilitatii a devenit sport national. Nimeni nu vrea pe constiinta un copil mort. Insa fie ca ne place sau fie ca nu, copilul ala e pe constiinta tuturor. Cei care am votat. Cei care n-am votat. Cei care stim noi cu cine am votat. Si cei care nu intelegem de care parte e puterea. Pentru ca ei sunt destepti, dar noi suntem multi.

O intrebare simpla astazi nu si-a gasit raspunsul sincer din partea niciunei persoane cu drept decizional: cum de s-au gasit acum si bani, si solutii, si utilaje, si angajati pentru rezolvarea problemei? Clar, nimeni n-a putut sa rosteasca ceea ce stim cu totii: pentru ca n-a fost o prioritate. Pentru ca prioritate e numai o problema de viata si de moarte, si moartea a venit de-abia acum. Pentru ca pana nu vorbim de-o tragedie, nu este niciodata o prioritate. Pentru ca notiunea de "masura preventiva" nu incape in vocabularul celor care ne conduc. Pentru ca ne guverneaza de ani de zile principiul lui "las' ca merge si asa". Si nu ne pasa decat de ceea ce ni se-ntampla noua sau apropiatilor nostri.

Ne pricepem de minune sa-i etichetam pe cei din jur, sa-i barfim, sa-i catalogam si sa le vedem paiele din ochi. Dar cand e vorba sa reactionam, reactionam numai la ceea ce ne priveste. Sau daca ar fi putut sa ne priveasca. Numai asa putem simti dimensiunea unei tragedii, daca am fi putut sa fim noi, sau ai nostri, protagonistii tragicului eveniment.

Nu stiu voi cum sunteti, dar pe mine ma apasa neputinta de a creste un copil intr-o astfel de lume. Eu vreau o lume mai buna pentru el. Vreau sa-i pot da drumul din mana fara sa mi se stranga inima la gandul ca poate-l vad pentru ultima oara. Vreau ca el sa poata alerga prin parc si animalele sa stea in in lesa, nu invers. Vreau sa-l arunc in viata cu siguranta ca va-ntalni modele la tot pasul. Nu ca va fi sfasiat, fie de animale, fie de oameni. Si mai ales, vreau ca momentele in care nu suntem impreuna sa fie motiv de dor, nu de incertitudine si ganduri negre.

Share Button

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *