Necredinte 2

Nu cred in fericire, motiv pentru care nici nu o caut cu orice pret. Paradoxal, mie nimic bun nu mi se-ntampla cand mi-e bine. In primavara sufletului meu, in momentele mele de fericire liniara, nu mi-am pus niciodata intrebari. Nu am fost interesata niciodata sa ma caut. N-am vrut sa ma-ntalnesc cu mine, ce-as fi avut sa-mi spun? Incotro sa ma mai indrept, atata timp cat sunt acolo unde mi-e bine?

Nu cred in industria sperantei, in carti self-help si in motivationalul siropos, precum nu cred nici in pildele scrise pe toti peretii. Mintea mea refuza sa-nteleaga cliseele, sau sa ia vreo idee de-a gata. Nu, eu trebuie sa incerc, sa testez, sa vad daca se potriveste in ansamblu, cu alte cuvinte ... sa ajung singura la propriile concluzii. Mai incet, mai greu, mai dureros, dar ... traiesc, sunt vie si sunt eu :)

Nu cred intr-o soarta care ti-e pecetluita si intr-un destin care nu poate fi schimbat.    Cred ca ne defineste doar ceea ce speram. Ceea ce vrem, ceea ce alegem sa facem cu noi. Si putem alege orice pe lumea asta, dar de cele mai multe ori ne place sa credem ca asa ne e scris in stele sa traim.

Nu cred in lucruri care vin de-a gata, si nu apreciez nimic din ceea ce obtin prea usor. N-am crescut cu ideea ca mi se cuvine ceva pe lumea asta, motiv pentru care, daca vine prea repede sau prea usor, in mod sigur e nemeritat. In viata mea, lucrurile au pretul efortului depus pentru a le obtine.

Nu cred in dragostea neconditionata pana la final. Cred ca neconditionat te pot iubi doar parintii, iar pentru restul exista intotdeauna o moneda de schimb. Iubirea se merita, se dobandeste si se pastreaza cu efort, iar ca sa fii iubit nu trebuie doar sa fii, ci si sa devii mai mult decat esti.

Nu cred ca oamenii se pot schimba fundamental, oricat si-ar dori si oricat ar promite ei asta. Si mai ales, nu cred ca-i pot schimba eu. Cred ca micile sau marile modificari ale caracterului nostru vin in urma unor mari suferinte sau pierderi, si prea putin in urma oamenilor pe care ii intalnim si care si-au propus sa ne transforme ... in ceea ce-si imagineaza ca suntem.

Nu cred nici intr-o viata simpla, nici intr-o existenta linistita. Pentru ca nu mi le doresc. Pentru ca “simplu” nu lasa loc de dezvoltare. Pentru ca “simplu” nu lasa loc de intelegere, a propriei persoane si a celor din jur. Pentru ca “simplu” e sinonim cu "mediocru". Si, desi traiesc cu iluzia detinerii controlului propriei vieti, nu mi-am ales nici parintii, nici relatiile, nici intamplarile care mi-au intrat in viata. As fi putut alege insa ca lucrurile sa fie simple, sau complicate. Cu o nevoie aproape inconstienta de evolutie si curiozitate de necunoscut, am ales complicatii. Si e bine asa :)