E nedrept ca pe cadranul ceasului meu orele sa fie toate la fel. Si e nedrept sa existe aceeasi unitate de masura pentru toate minutele, pentru toate orele, pentru toate zilele.
Avem unitati de masura exacte pentru timp, pentru distanta, pentru greutate. Dar realitatea mea e foarte departe de atata precizie chirurgicala. Zilele mele nu cantaresc toate la fel.
Eu am zile mici, mici si neinsemnate pentru arhitectii propriei nefericiri; pentru toate nonvalorile, toti lenesii si inadaptatii lumii moderne; pentru toti mediocrii, negativistii, barfitorii si plangaciosii propriului destin. Axa timpului meu disponibil tinde spre zero si pentru toate femeile care hotarasc singure ca locul lor e la cratita, nefericite dar convinse ca nu vor putea nicicand mai mult.
In mod compensatoriu, am tot timpul din lume si zile mari, mari cat doua pentru cei care ma inspira, ma motiveaza, ma iubesc si ma fac fericita. Pentru pauzele de la slujba de adult cocosat de responsabilitati, pentru socializare si dialog. Am tot timpul din lume nu pentru planuri mari in viata mea - ci pentru lucrurile simple, la indemana si aducatoare de bucurii - o carte buna, o piesa de teatru, o expozitie de pictura sau o discutie cu o prietena draga.
Timpul meu e nelimitat pentru oamenii pentru care datul cu parerea nu este sport national; pentru femeile care vor sa infranga rigorile unei societati (inca) patriarhale; pentru cei care dau viselor lor o sansa; si mai ales, pentru cei care stiu ca nu-i suficient sa fii inzestrat cu talent ca sa reusesti, ci care asociaza talentul cu munca asidua, care stiu ca succesul nu vine peste noapte, el e o cursa mai lunga, in care provocarea nu e sa te intreci cu ceilalti, ci cu tine insuti de cele mai multe ori.
Si am tot timpul din lume pentru oamenii care prin "libertatea de expresie" nu inteleg a vorbi mult si fara rost, pentru oamenii care vad partea buna in tot ce li se intampla, pentru oamenii care-mi corecteaza perceptii si care-mi stabilesc coordonate personale; pentru oamenii care stau drepti si infrunta multimi, pentru oamenii din care pot oricand sa imi aleg modele; pentru oamenii care au mereu vorbe frumoase la ei, buna dispozitie si zambetul; pentru oamenii pe care nu-i macina nici neputinta, si nici invidia; pentru oamenii buni si cu sufletul curat, oamenii care stiu sa se bucure, si oamenii care sunt capabili sa admire sincer; si pentru tot ceea ce ma motiveaza atat de tare incat "n-am timp" este doar o scuza penibila, si evidenta, la care pot renunta bucuroasa. Asta e ceea ce da culoare vietii mele. Si ceea ce-mi place a primat intotdeauna fata de ceea ce trebuie.
Nu cred in importanta cu care ne dimensionam unilateral timpul disponibil, dar sunt ferm convinsa ca sincronizarea cu oamenii potriviti este esentiala. Oamenii de langa noi si experientele prin care trecem dau mai degraba masura si valoarea timpului nostru. Lucrurile cu adevarat frumoase se masoara cu inima. Momentele care iti taie respiratia nu se masoara in minute a cate 60 de secunde fiecare si nu vin la ora exacta pentru nimeni. Timpul e o piatra de moara doar pentru cine il contabilizeaza. Pentru cei care traiesc simplu si frumos, timpul e viata insasi. Pe care noi ceilalti, care ne dorim cu atata ardoare ca ziua sa fie de 48 de ore, in goana noastra dupa mai mult si mai bine, daca nu ne oprim sa aruncam cate-o privire la ceea ce avem si ceea ce ne inconjoara, o s-o ratam cu mare arta.
