"Go to school, get a job, go to work, get married, have some kids, pay your taxes, pay your bills, watch TV, listen to the News, OBEY THE LAW... Now repeat after me: I AM FREE."
O fosta corporatista sculpteaza in lana. O fosta corporatista este acum palarier de lux. O fosta corporatista este creator de sapunuri bio. Sunt oameni, si nu putini, care au parasit posturi de management pentru mult mai putini bani. Dar pentru fericirea de a face ceea ce conteaza pentru ei. Acestia sunt oamenii care traiesc pentru ceea ce inseamna ceva. Pentru ceea ce aduce impacare de sine. Sunt oamenii care cauta sensul in ceea ce fac. Sunt oamenii care muncesc ca sa devina, nu ca sa dobandeasca.
Eu mi-am propus, de ceva vreme incoace, sa nu particip la maratonul dupa lucruri materiale si in schimb, sa urmaresc un echilibru spiritual si o seninatate ferita de orice furtuna. Sa ma apropii, cu dragoste si respect, de tot ce mi-e la indemana, fie ca-i lucru, fie ca-i om. Sa recunosc si sa imbratisez adevaratele valori si calitatile celor care ma inconjoara, dincolo de ceea ce par a fi sau a avea. Si toate astea, cu increderea si speranta ca si frumusetea sufletului e molipsitoare.
Un job este mai mult decat un venit: este parte din ceea ce suntem. Si ii dau dreptate lui Aristotel: pana la urma suntem ceea ce facem in mod repetat. Si daca tot ceea ce facem este sa mergem la munca si sa platim rate si facturi, atunci suntem anosti si lipsiti de pofta de viata.
Ne petrecem atat de multe zile la birou, incat ideal ar fi sa ne si placa. Din pacate, de cele mai multe ori nu se intampla asta. Prea multi oameni lucreaza acolo unde nu le face placere, in job -uri care nu ii reprezinta si pentru care nu simt nicio atragere. Cartile de self-help iti spun sa-ti dai demisia, dar cum sa faci asta cand ai plati de facut, copii de hranit si alte lucruri pentru care ai nevoie de bani? Si atinci, cum poti gasi echilibrul?
Vad din ce in ce mai des un interes, timid ce-i drept, al companiilor pentru starea de bine a angajatilor. Companiile au inteles, in sfarsit, ca oamenii sunt mai mult decat munca pentru care sunt platiti. Au inteles si marii angajatori, intr-un final, ca o cultura organizationala puternica nu se construieste cu oameni plafonati. Ca un atelier de pictura de exemplu, nu este un cost nejustificat ci inseamna angajati mai fericiti, si implicit o productivitate mai mare.
Se vorbeste, din ce in ce mai frecvent, de disparitia corporatistului workaholic. Nu se mai pune accentul pe ore nesfarsite peste program si incepem, treptat, sa nu ne mai privim viata ca parte integranta din job, ci, asa cum este si firesc, jobul ca parte integranta din viata. Acum, mai mult ca oricand, e vremea eficientei si conteaza mai putin cantitatea si mai mult calitatea. Se pune, in sfarsit, accentul mai mult pe dezvoltare personala in detrimentul celei personale, si asta e normalitatea. Pentru ca intotdeauna viitoul incepe cu tine si se termina cu ceilalti.
