Cu cartea asta a fost dragoste la prima vedere: am vazut-o pe pagina de facebook a editurii Univers, i-am citit prezentarea si mi-am zis ca trebuie neaparat s-o citesc.
N-am regretat nicio clipa alegerea facuta. Nu sunt cel mai mare fan al literaturii romane contemporane, poate si pentru ca am ramas si cu ceva sechele de la literatura obligatorie din scoala, dar trebuie sa recunosc ca exista cativa scriitori care merita cititi, iar Adrian-Petru Stepan este unul dintre ei.
Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca m-am simtit ca facand parte din poveste. Deci scriitorul vorbeste cu mine, da? Mie mi se adreseaza, mie imi povesteste, pe mine ma introduce in mijlocul actiunii. Intamplarile din carte sunt povestite la persoana intai si este atata realitate in ele, incat as putea sa cred ca vorbim de un roman autobiografic.
Pentru cateva ore, cat mi-a tinut cartea companie, am fost intr-un orasel de provincie uitat de lume. Un orasel cu o istorie vie, un orasel care traieste astazi prin vocea autorului. Acolo, la marginea unui castru roman, un grup de copii descopera o comoara. Peste ani si ani, unul dintre copii este un sef de gara pasionat de trenuri si de carti. Desi pare a avea o existenta banala, el are lucruri de povestit si experiente de trait.
Autorul nu se dezvaluie de la inceput. Aflam despre el incet, gradat, cu amintiri intercalate. Aflam cate ceva despre familia lui, despre copilaria lui, despre prietenii lui. Aflam despre femeia foarte frumoasa pe care a zarit-o fugitiv in copilarie, si aflam despre Ella, alaturi de care traieste intens fiecare clipa. Pana si felul in care este introdusa Ella in povestire vorbeste despre firea ei: insinuanta, misterioasa, secretoasa, personalitatea Ellei se contureaza putin cate putin. Alaturi de ea autorul se bucura de viata, dar traieste si momente de suspans.
Mi s-a lipit de suflet cartea asta. E ca o bijuterie: micuta, delicat finisata, dar plina de emotii si de trairi intense.„Unele cărți au magie, asta ar putea fi singura explicație pentru care, fără să te avertizeze, îți scormonesc și îți reaprind sentimentele.”
„Iar eu eram binecuvântat să trăiesc în orașul acesta care avea o gară în care nu soseau doar trenuri obișnuite, ci, arareori, și doar pentru cei ce credeau în ele, acele trenuri de altundeva pentru care merită să aștepți ani întregi, fiindcă nimic din ceea ce găsești în lumea asta nu va fi decât umbra a ceea ce e dincolo.”
„Secretele nu sunt doar ale oamenilor. Noi le împrumutăm și locurilor, lucrurilor care ne-au fost ori ne sunt dragi. Fiindcă unde e comoara voastră, acolo e și sufletul vostru.”
“Da, ȋn acele săptămâni de toamnă am aflat eu că lumea nu e nicidecum ternă ca orașul nostru, că oriunde se duceau acele trenuri fabuloase, oraṣele erau strălucitoare, calde ziua ṣi luminate feeric noaptea, că uneori comorile se ascundeau ȋn junglă, dar ṣi ȋn pivniṭele unor clădiri cum numai imaginaṭia mea putea crea, că uneori se ȋntâmplau ṣi lucruri rele, dar că oamenii, dacă erau buni ṣi nu-și pierdeau niciodată nădejdea, ȋnvingeau până la urmă răul sau diavolul sau cum s-ar mai fi numit el. Că viaṭa este darul lui Dumnezeu ṣi că El e lumină, speranṭă, frumuseṭe ṣi fericire, cam aṣa cum L-ai descris tu mai înainte ṣi că doar temporar poate dăinui cenuṣiul acelor ani. Dar ṣi că ȋn anii de tristeṭe sunt oameni care poartă ȋn ei darurile divinităṭii, misterul ṣi strălucirea ce vor veni negreṣit.”
