Ne cladim intelepciunea pe lipsa de intelepciune a celorlalti, frumusetea ne-o definim aratand cu degetul spre uratenia lor, si in general ne punem in valoare prin cata lipsa de valoare identificam in jur.
Nu suntem, asa cum ar fi normal, in competitie cu noi insine, in schimb ne place sa concuram cu tot ce ne-nconjoara. Si nu jucam corect: cand neputinta noastra nu ne asigura un loc superior, le punem celorlalti piedici ca sa ne ridicam deasupra. Evolutia noastra se defineste nu prin propriile puteri, ci prin involutia celorlalti.
Dezvolt rar si greu ambitii personale, si chiar si atunci, reperul sunt ... tot eu :) M-am suspectat, la un moment dat, de o indolenta fantastica. Oare poti sa-ti doresti sa fii un om frumos, inainte de toate? Oare se poate ca ambitia ta in viata sa fie sa acumulezi nu bani, nu functii, nu case si masini, ci ... experiente? Oare poti sa-ti doresti mai mult sa fii, decat sa ai? Oare poti sa traiesti o viata urmarind doar senzatii, trairi si sentimente? Oare poti sa nu te feresti de necazuri, numai pentru a-ti verifica limitele? Si ca sa vezi, de fiecare data, ca poti sa te ridici de jos mai intreg decat ai fost pana atunci?
Se spune sa-ti traiesti clipa, sa traiesti prezentul, si sa nu privesti spre trecut, "pentru ca nu te indrepti in directia aia". Dar clipa prezenta e deja trecuta acum, iar eu n-o pot depasi decat uitandu-ma in spate. Acolo sunt termenele mele de comparatie, acolo este reperul meu, acolo e singurul concurent pe care il validez: tot eu. Eu cea de-acum nu exist. Sunt mixul dintre cea care am fost, cea care vreau sa devin si cea care n-am sa fiu niciodata. Pentru ca ne defineste, in egala masura, si ceea ce alegem sa facem, si ceea ce alegem sa nu facem.
Nu cred ca ma pot ajuta ceilalti in cele mai dificile momente, si nici macar prietenii cei mai buni, daramite oameni cu care n-am nimic in comun. Obisnuiesc atunci sa ma uit in urma, la momentele cand am cazut si m-am ridicat. Pentru ca amintirea lor imi arata ca eu pot, si despre mine e vorba in propozitie. Dar sa pun piedici doar ca sa scot in evidenta impleticirea altora, imi arata ca e vorba intotdeauna despre celalalt. Nu spune nimic despre mine, despre ceea ce pot eu sa fac. In competitie e intotdeauna vorba despre celalalt.
Exista multa naivitate si idealism in ideile postarii de mai sus, dar cum gasesc fascinanta o asemenea discutie am sa ma explic:
1. logic si teologic intelepciunea se defineste prin acceptarea ideii unui Suveran care dirijeaza existentele si stabileste limitele existentiale (Inteleptul Solomon spune la inceputul cartii Proverbelor ca “inceputul intelepciunii este teama de Domnul”, si apoi detaliaza, in cele 2 carti de intelepciune Proverbele si Eclesiastul urmeaza o demonstratie a afirmatiei de inceput). A te avea pe tine insuti drept etalon inseamna un etalon f.f. scazut si fluctuant, ai nevoie de un etalon exterior imperturbabil la fluctuatiile tale emotionale, in mod uniform acceptat cel mai ridicat etalon cunoscut din istoria umana ramane Christos (invataturile si viata).
2. a te expune liber la toate experientele vietii presupune existenta unui doctor disponibil pt. “reparatiile” necesare dupa o prabusire, nu poti intreprinde o asemenea expeditie solitar (e ca in alpinism, ai nevoie de cineva care sa te asigure si sa te ajute in caz de dificultati…si invers).
Este superb sa-ti doresti sa fii o fiinta ne-interesata de acumularile materiale (omul frumos de care vorbesti), ci doar de bogatiile spiritului, iar a privi viata ca o expeditie spirituala este o perspectiva corecta intelectual. O viata dedicata adunarii de bunuri materiale este absurda deoarece la sfarsitul acestei vietii lasi in urma si trupul si toate bunurile materiale (simbolic cererea de-a fi ingropat cu mainile in afara mormantului pt. a vedea ca sunt goale a lui Alexandru cel Mare, ilustreaza f. bine aceasta idee si vine din partea unui om care a fost extrem de bogat dupa orice criteriu de evaluare materiala imaginabil). Si-atunci? E o provocare fascinanta, si e adresata fiecaruia dintre noi.