Jurnalul ascuns, Sebastian Barry

"Lumea se innoieste cu fiecare nastere, spunea tata. A uitat sa spuna ca se sfarseste cu fiecare moarte."

"Jurnalul" lui Barry se deschide cu marturia lui Roseanne McNulty, pacienta centenara a Spitalului Regional de boli mintale din Roscommon. Ajunsa la venerabila varsta de 100 de ani, si internata de peste 60 de ani in cadrul acestei institutii, Roseanne nu mai are pe nimeni pe lume. Tot ce i-a mai ramas sunt amintirile unei tinereti zbuciumate si tumultuoase, pe care le asterne pe hartie in camera ei de spital.

Vocea lui Roseanne evoca amintiri vii si calde ale unei copilarii din mediul rural al Irlandei, iar mai tarziu, dintr-o Irlanda tulburata de razboi. Facand parte dintr-o familie de prezbiterieni, Roseanne are de infruntat inca de mica discriminarile unei societati preponderent catolice. Preotul Gaunt, a carui imagine este in permanenta prezenta printre amintirile lui Roseanne, fie fizic, fie prin efectul actiunilor sale, este un om crud si nemilos, cel cu drept asupra decretelor morale si va fi cel care ii va influenta tragedia lui Roseanne, fiind deopotriva cauzator si partas la ea. Roseanne priveste retrospectiv si introspectiv dramele din viata sa, oamenii care le-au provocat, deciziile ei care, daca ar fi fost altele, ar fi schimbat cursul evenimentelor. Retrospectiva lui Roseanne este pentru Barry prilej sa ne introduca in istoria unei Irlande ravasite de razboi. In cartea lui Barry istoria Irlandeza este omniprezenta.

Pe cat de transparenta este Roseanne in jurnalul ei, pe atat de retinuta si de reticenta este in prezenta doctorului Grene. Jurnalul acestuia din urma il transforma in co-naratorul "Jurnalului" lui Barry. Grene, medic primar psihiatru aflat in preajma pensionarii, a ajuns la Roscommon in urma cu 30 de ani, dar si atunci Roseanne era deja batrana. Cum spitalul urmeaza sa fie desfiintat, pacientii vor fi mutati intr-o cladire noua, dar mult mai mica. Fiind neincapatoare pentru toti pacientii institutionalizati, lui Grene ii revine sarcina de a decide care dintre pacienti vor fi mutati in noua cladire, si care vor fi reintegrati in societate. Dr. Grene are obligatia  de a evalua sanatatea psihica a pacientei sale, lucru pentru care trebuie sa-i cunoasca istoria personala. Insa pentru el, Roseanne McNulty nu este asa de usor de citit.

Vocile narative ale celor doi sunt in acelasi timp si contrastante si complementare. Marturia lui Roseanne McNulty se impleteste cu cea a psihiatrului care o evalueaza, doctorul Grene, un om cu o grija aproape parinteasca fata de pacientii sai. Relatarile doctorului referitoare la Roseanne se impletesc cu propria viata, el insusi fiind bantuit de drame personale.

Roseanne sufera multiple traume: pierderea tatalui la o varsta frageda, o mama bolnava mintal, o casatorie nereusita, un copil despre soarta caruia nu stie nimic. Sunt momente in care, cateodata, si Roseanne se indoieste de acuratetea amintirilor sale: "Nimeni nu detine monopolul asupra adevarului". Vocea lui Roseanne nu este intotdeauna lucida. Uneori se contrazice, uneori are momente in care revine asupra celor relatate. Mintea ei ascunde detaliile celor mai mari tragedii, asa cum avem sa descoperim spre finalul romanului. Relatarile lui Roseanne, evocarea amintirilor ei, imi pare insasi incercarea de a-si recupera trecutul. Roseanne nu a fost internata din ratiuni care tin de sanatate psihica, ci din ratiuni sociale, intr-o epoca si intr-o tara in care a nu corespunde rigorilor si asteptarilor societatii te transforma intr-un paria.

La Barry misterul se construieste minutios, din detalii. Nimic nu este intamplator, totul are o semnificatie. Trecutul si prezentul se imbina armonios, se intrepatrund, si scot la iveala in final o taina veche de peste jumatate de veac. Scriitura lui Barry este densa, chiar dureroasa pe alocuri. "Jurnalul ascuns" e despre tradare, despre raul provocat in numele credintei, despre iubire sacrificata in numele religiei, despre o Biserica Catolica ce conduce batand cu pumnul in masa.

Castigatoare a "James Tait Black Memorial Prize", a "Costa Book of the Year Awards", si finalista a "Man Booker Prize for Fiction", cartea lui Barry e evaluata de mine la 4 stele pe Goodreads, din maximul de 5 posibile. Eu n-am citit o carte despre niste oameni si despre niste intamplari. Am fost acolo, langa personaje, si am trait alaturi de ele. Am suferit alaturi de Roseanne pentru toate cate i s-au intamplat. L-am urat pe Parintele Gaunt pentru ingustimea viziunii lui. Am cautat misterul lui Roseanne alaturi de doctorul Grene. Dar cumva, cand am trecut in a doua jumatate a cartii, actiunea a devenit previzibila. Spre final, ritmul actiunii a luat-o la galop. Minutiozitatea cu care Barry si-a construit fiecare detaliu n-am mai regasit-o spre final. Am ramas cu senzatia unei cortine care s-a ridicat dintr-o data, si toate personajele si-au relevat aproape simultan adevarata identitate.

"Dar oare nu poate omul sa fie fericit cat il tin puterile in intinderile ciudate si nesfarsite ale vietii? Eu cred ca e indreptatit. La urma urmei, lumea este cu adevarat frumoasa si, de-am fi orice alta creatura in afara de om, am putea trai o fericire vesnica."

"Sligo m-a ridicat si Sligo m-a spulberat, dar de fapt ar fi trebuit de mult sa nu ma mai las ridicata sau spulberata de asezari omenesti si sa imi vad de treburile mele. Groaza si durerea din povestea mea s-au petrecut fiindca in tinerete am crezut ca altii imi fac norocul ori nenorocul; nu stiam ca omul poate ridica un zid de caramida si tencuiala inchipuit impotriva ororilor si a cruzimii, sumbre inselaciuni ale timpului care ne ataca, pentru ca astfel noi  insine pe noi sa ne infaptuim."

"Iar cel ce se poate veseli in fata urgiilor ce stau sa vina si sa il napadeasca, asa cum fac urgiile de obicei, fara mila sau indurare, acela este un adevarat erou."

"Pentru ca istoria, dupa cate pot eu sa-mi dau seama, nu este potrivirea celor ce s-au intamplat, in ordine si aievea, ci o potrivire fabuloasa de presupuneri si banuieli ridicate ca o flamura impotriva navalei pustiitoare a adevarului.

Ii trebuie istoriei multa putere de plasmuire a vietii omenesti, caci viata despuiata il invinuieste pe omul peste pamant stapanitor."

"Ei bine, e greu sa vorbesti, indiferent daca vorbitul te pune sau nu in primejdie. Uneori e un pericol pentru trup, alteori e un pericol mai intim, miniatural, nevazut al sufletului. Atunci cand a vorbi inseamna a trada ceva, ceva ce poate nici nu e identificat, ce se ascunde in incaperile trupuilui, ca un refugiat sacru in vreme de razboi."

"M-am gandit ce curios cum lasa oamenii urme pe unde trec, la care sa te poti uita, si de care sa te poti minuna, dar sa le intelegi vreodata, ma indoiam."