Ceea ce te provoaca te va schimba


Cateodata, marile intrebari apar de te miri unde. Vineri seara, un vant frate cu taifunul isi facea de cap prin Bucuresti. La cateva minute de Unirea eram eu, mergand paralel cu Dambovita, mai mult impinsa de vant decat pe propriile-mi picioare, pe niste tocuri total neinspirate in raport cu vremea. La un moment dat, o rafala mai puternica imi tulbura echilibrul si in cateva secunde ma pravalesc pe asfalt, intr-o cazatura care-a imprumutat ceva din gratia unui buldozer. Ei bine, contrar asteptarilor (mele, mai ales), primul meu instinct nu a fost acela de a ma ridica, ci de a ma uita in stanga si in dreapta dupa cineva care sa ma culeaga de pe jos. Cum nu era nimeni, am facut ceea ce stiu eu cel mai bine: m-am ridicat si am mers mai departe - cu perspectiva certa a unor vanatai in formare si meditand la puterea care se afla intotdeauna in noi, dar care iese la iveala atunci cand toate celelalte variante de ajutor s-au epuizat.

Si n-am putut sa nu ma intreb unde se gaseste puterea de a ne ridica dupa fiecare cazatura, dupa fiecare catastrofa sentimentala, dupa fiecare esec? Unde sta puterea de a transforma fiecare infrangere intr-o victorie? De unde ne luam forta de a trece peste tot ce ne scoate viata in cale? De unde stim care ne sunt limitele suportabilitatii, ce putem si ce nu putem face? In cei apropiatii, in prietenii incercati mai ales la rau, si care n-au fugit mancand pamantul? In noi, care ne sabotam si ne suntem uneori cel mai aprig dusman? In visele pe care le faurim, si pentru implinirea carora am merge pana la capatul lumii si inapoi? In toate astea cate putin cred, dar mai ales in marile probleme. Cei mai puternici oameni nu sunt cei pe care soarta i-a favorizat, sunt cei care si-au construit propriul destin indiferent de ce-au gasit in drumul lor. Sunt cei care-au luat viata asa cum este ea, cu bune si cu rele, dar mai ales cu rele. Sunt cei care au inteles ca cea mai grea problema cu care s-au confruntat a fost cea de care au avut nevoie, ca sa stie cine sunt si ce pot face.

Nu stiu in ce anume sta forta asta de a merge mai departe, si nu stiu ce alternativa mai exista. Dar mi-e o frica de mor de verbul "a renunta". N-am renuntat niciodata la nimic din ceea ce mi-am dorit cu adevarat. Oricata teama mi-a fost de esec, de lucruri noi, de oameni noi, am mers mai departe. Cu ochii inchisi si o mare doza de inconstienta uneori poate, dar am mers mai departe. Nu cred ca sunt pe lumea asta lucruri pe care sa nu le pot face eu, sau oameni cu care sa nu ma descurc. Sunt, fireste, o multime de lucruri care nu-mi trezesc interesul, dar nu si din cele pe care nu le pot face. In a trai liniar eu nu gasesc vreo experienta. Fara sa urci, nu stii cum e sa vezi lumea de sus. Fara sa cazi, nu stii daca poti sa te mai ridici si s-o iei de la capat. Nu poti sa simti fericirea, daca nu ai trait nefericirea intai. Nu poti sa apreciezi dragostea adevarata, daca n-ai trecut mai intai prin false iubiri. Nu poti sa simti gustul victoriei, daca n-ai trait nicio infrangere. Provocarile stau intotdeauna in situatii dificile. Si ceea ce te provoaca te va schimba.

Share Button

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.