... Diminetile mele ar incepe cu o curatenie mentala: as pune pe rafturile uitarii regretele, vina, oamenii care m-au dezamagit, toate asteptarile neimplinite si ceea ce n-am putut schimba. As ignora vocile pesimiste ale inconstientului, mi-as asuma propriul destin, as parasi incrancenarea cu care alerg dupa o fericire personala definita de altii, si mi-as incepe ziua cu bucurie si seninatate.
... Dupa-amiaza m-ar gasi savurand nebunia fiecarei zile, asumandu-mi neprevazutul si inevitabilul, tinandu-ma la distanta de pierzatorii de vreme, consumatorii de energie si negativistii prin definitie. As face un update la gandirea pozitiva, mi-as instala un soft complicat care sa-mi simplifice viata, as proiecta cai spre cum sa traiesc mai frumos in realitate decat in imaginatia mea, as invata sa ma bucur cand pierd la fel de mult ca atunci cand castig, pentru ca ambele sunt experiente care imi spun ca sunt vie si lupt pentru ceva, si fiecare dintre ele este reper pentru cealalta.
... Seara as viziona filmul vietii mele. Eu mi-as fi propriul spectator, m-as indeparta de zgomotul vietii de zi cu zi si m-as privi din exterior, ca si cum nici n-ar fi vorba despre mine. M-as inarma cu instrumentele cunoasterii de sine si as pleca pe firul alegerilor gresite sa vad exact de unde provin, sa caut realitatea si pe mine insami asa cum sunt. Cu bune si cu rele. Pentru ca numai in urma unei astfel de introspectii pot sa aleg cine vreau sa fiu, si numai asa pot sa iau decizii constiente si asumate.
Ziua mea are exact acelasi numar de ore ca a lui Einstein. Ne masuram timpul la fel, doar ca il pierdem diferit. Ne definim prin functii si titluri, ne definim prin starea civila, ne definim ca parinti, cand de fapt ceea ce suntem in esenta e ceea ce facem in timpul liber. Suntem locurile in care ne gasim bucuria si linistea sufleteasca, suntem ceea ce am face si fara vreun beneficiu material, suntem felul in care ne pierdem sau ne castigam timpul. Ne defineste ceea ce ne preocupa, si suntem lucrurile pentru care ne facem timp.
Sunt cativa ani de zile buni de cand eu nu mai folosesc sintagma "nu am timp" pe post de scuza ieftina pentru ceea ce nu vreau de fapt sa fac. Si dintre toate motivele pe care cineva mi le poate invoca, "nu am timp" ma loveste fix in moalele capului. Pentru ca, din punctul meu de vedere, singurii care nu au timp sunt cei care sufera de o boala incurabila. Iar pentru noi, cei sanatosi, "nu am timp" este de fapt proasta organizare sau minciuna care ne poate justifica, in proprii ochi sau in ai celor de langa noi, lipsa de actiune, de interes, sau ineficienta.
Atata timp cat nu avem propria ierarhie de valori, atata timp cat nu intelegem ca ceea ce noi numim "timp liber" se poate metamorfoza in evolutie a propriei persoane si in realizari personale, nu are nicio importanta daca ziua are 24 de ore, sau 48 de ore, sau dureaza cat o saptamana intreaga. Atata timp cat zilele vor trece goale de sens si neproductive, nu ne vom motiva nicicand sa ne pretuim timpul, cu atat mai putin sa-i invatam pe ceilalti sa ni-l pretuiasca.
De fapt, timpul nostru nu ne apartine de cele mai multe ori; ca sa ne apartina, trebuie sa-i dam propria definitie. Timpul meu e proiectul meu personal. Si vreau sa treaca asa cum vreau sa-l traiesc. Eu vreau timp sa invat despre mine, pentru ca despre ceilalti cu totii stim cate ceva. Vreau timp sa ma bucur de cei dragi. Vreau timp sa savurez o carte pe-ndelete. Vreau timp sa nu mai judec caractere dupa ceea ce vad in fuga, sa nu mai citesc oamenii din prima, sa nu mai pun etichete, si vreau timp sa demonstrez ca lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par la prima vedere, iar aparentele inseala de cele mai multe ori.
